A fost cândva într-un sătuc îndepărtat o fetiţă, pe nume, Codrina. Era o fată frumoasă, cu ochi mari şi negri, cu părul lung împletit în două cosiţe, cu un mers mlădios şi cu un glas plăcut ca de privighetoare. Codrina, căci acesta i-a fost numele pus de mama sa înainte de a se duce la ceruri, era o fată harnică, isteaţă dar adeseori tristă. Nu de puţine ori o vedeai cu ochii umeziţi de lacrimi. Ar fi vrut să aibă şi ea la cine striga: mamă! tată! Şi tăicuţul ei, pentru că fusese tare bolnav, se dusese şi el tot la ceruri. Dar dacă aşa au fost rânduite lucrurile, ce putea să facă? Bine că o avea pe bunicuţa ei cu care împărţea o odaie sărăcăcioasă şi friguroasă dintr-o casă veche de la marginea satului. O icoană argintată, o carte cu poveşti şi un sfeşnic de lumânare erau lucrurile rămase de la mama ei.
Codrina şi bunicuţa ei erau tare sărace. Abia de aveau ce pune pe masă: ori mei, ori mămăligă, când şi când câte un ou ouat de găinile din bătătura lor.
- Eh! ofta Codrina: alţii aruncă mâncarea, gătesc de parcă în fiecare zi ar fi praznic sau nuntă şi noi… abia de avem ce îmbuca. Bine că suntem sănătoase şi eu şi bunica că doar omul trebuie să aibă măsură în toate şi poate că e mai bine că am mai puţin, se încuraja singură Codrina.
Uneori uita de cuvintele de îmbărbătare, căci era şi ea tot un copil şi şi-ar fi dorit să se poată juca pe uliţa satului cu ceilalţi de o vârstă ca ea. Dar cum să se ducă acolo? N-are papuci, doar nişte scroambe vechi care abia se mai ţin de picioare. Şi sigur ar râde copiii de ea. Şi atunci, se pitea sub gard şi se uita cum copiii se joacă plini de veselie. Şi iar i se umpleau ochii de lacrimi.
Cea mai mare apăsare a Codrinei era că nu poate merge la şcoală. Nu avea haine pentru mers la şcoală, nu avea bani de caiete şi de creioane.
- Aş fi cea mai fericită dacă aş putea merge la şcoală. Am auzit-o pe buna că îmi povestea că tatei îi plăcea să citească. Şi era un om învăţat şi multă lume venea la el să culeagă sfaturi şi vorbe bune. Ce bine ar fi să pot şi eu citi! Oare copiii care merg la şcoală se întreabă: Cum de au papuci? Cum de au caiete? Le mulţumesc părinţilor lor? Ştiu cum e să nu ai, să rabzi sau poate cred că e obligatoriu să ai… Dar eu, Codrina, fata orfană îmi pun aceste întrebări, îşi continua Codrina gândurile cu voce tare, în timp ce îşi hrănea cele cinci găini.
- Dar ce-ar fi, dacă o rog pe bunica să mă lase să adun ouăle pentru Paşte? Pot să mă lipsesc de ouă. Mai bine mănânc urzici, ştevie şi lobodă. O să adun ouăle, o să le vopsesc cât mai frumos şi poate vine şi la mine iepuraşul de Paste. Ce bine ar fi! Să primesc şi eu un dar.
Bunica se învoi la rugămintea ei, aşa că fetiţa tot aduna în fiecare zi ouăle. Se făcuseră vreo cincisprezece. Aproape de sărbătoarea Paştelui în Săptămâna Mare, Codrina merse în pădure adună cele mai frumoase frunze. Bunica îi dădu nişte tulpini de plante pe care doar ea le ştia din care ieşi o culoare roşie ca sângele. Munciră împreună, iar ouăle erau roşii şi cu modelul frunzelor adunate de Codrina din pădure. Şi ca să fie şi mai frumoase, bunica le dădu cu untură ca să strălucească.
Codrina era fericita! Avea şi ea ouă roşii de Paşte. Ce bine ar fi să vină şi la ea iepuraşul. Luă coşul cu ouă, îl împodobi cu iarbă, flori şi îl puse sub poala cireşului din grădină. Aşa povestea bunica, că în acel loc îi plăcea mamei ei să stea şi să toarcă lână.
Cireşul alb, în floare, răspândea mirosuri îmbătătoare. Albinele zumzăiau fericite că au de unde culege polen. Sub cireş, într-un coşuleţ stăteau cincisprezece ouă roşii făcute cu multă migală şi dragoste de către un copil.
Dimineaţă când Codrina se trezi fugi către cireş. Mare minune! O pereche de pantofi roşii, o rochiţă de catifea şi o geantă cu cărţi şi caiete stăteau aranjate frumos lângă coşul cu ouă roşii.
- Bunico! Vino să vezi minunea. Bunul Dumnezeu şi iepuraşul de Paşte mi-au făcut cea mai mare bucurie. A început să plângă de fericire. Vezi bunico? Chiar de sunt un copil orfan pe acest pământ, sunt în grija lui Dumnezeu.
- Aşa e puiul mamei, spuse bunica, îmbrăţişând-o cu multă dragoste.
De atunci, Codrina a început să meargă la şcoală. Curând a ajuns cea mai bună elevă din clasă. Un om învăţat din sat, ce îndrăgea pe copiii ce iubeau şcoala, o ajuta cu cele necesare pentru mers la şcoală.
Bunica Codrinei era tare mândră de nepoata ei, iar mai târziu, când Codrina a ajuns să fie profesoară, bunica era şi mai mândră.
Din acel an, la fiecare sărbătoare a Paştelui, chiar dacă Codrina s-a făcut mare, încă pune un coş cu ouă roşii la tulpina cireşului din grădina bunicii.
Şi v-am spus povestea unei fete.
Mai multe povești pentru copii găsiți chiar pe blogul Ralucăi - Povești pentru copii.
Seară frumoasă!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu